Gjone al laude il boncûr di Diu che lu à salvât
2 1 Il Signôr al distinà che un pes di chei grancj al glotès Gjone. E cussì Gjone al restà te panze dal pes par trê dîs e trê gnots. 2 Alore Gjone, de panze dal pes, al alçà la preiere al Signôr so Diu 3 e al disè:
“O ài clamât de mê preson
e il Signôr mi à rispuindût;
de panze di chel altri mont o ài berlât
e al à scoltât il gno berli.
4 Tu mi vevis sgurlât tal cûr dai mârs
e un riul mi veve cerclât di ogni bande;
dutis lis tôs ondis e lis tôs vongulis
si jerin strucjadis sore di me.
5 O ài pensât: tu mi âs parât lontan
de tô presince;
ma no molarai instès no di cjalâ
de bande dal to templi sant.
6 Lis aghis mi vevin cerclât fin tal cuel,
l’abìs mi veve invuluçât;
lis alghis si jerin intorteadis tal gno cjâf.
7 O jeri lât jù fint a lis lidrîs des monts;
o jeri lât jù tune tiere che i siei clostris
mi varessin inclostrât par simpri.
Ma tu tu âs tirade fûr de buse la mê vite,
Signôr, gno Diu!
8 Cuant che la vite dentri di me e leve al mancul,
mi soi visât dal Signôr;
e la mê preiere e je rivade
fin tal to templi sant.
9 Chei ch’a adorin i idui
a butin di bande la lôr gracie.
10 Jo ti fâs un sacrifici cul berli de laude;
ce ch’o ài imprometût lu manten:
la salvece e je dal Signôr”.
11 Alore il Signôr i ordenà al pes di butâ fûr Gjone sul ôr dal mâr.